Singurul efort pe care Domnul l-a cerut omului -după căderea din rai- este efortul cunoaşterii. De ce? Cunoaşterea risipeşte îndoieli, emoţii, intenţii şi acţiuni greşite, dăunătoare; risipeşte dogme fanteziste, superstiţii care limitează, etc. Ea este eliberatoare în cel mai înalt grad. Nu este nimic peste puterile omului în căutarea cunoaşterii, nimic nerealist, nimic nebunesc. Să suferi bâjbâind în întunericul necunoaşterii nu are nimic măreţ, virtuos, divin în sine. Virtuos şi măreţ e doar efortul pe care trebuie să-l faci pentru a te ridica din acest întuneric. Abia prin acest efort omul se ridică la statutul de om şi abia de aici încolo el poate să devină divin, asemeni Domnului său. Darul cunoaşterii este unul care se obţine greu şi se pierde uşor. Cunoaşterea moare repede dacă n-ai grijă de ea. Ea este vie doar pentru conştient şi este menţinută vie printr-o permanentă trăire conştientă a sa.