Despre formarea personalităţii - C.G.Jung

Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are. Şi nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieţi trăite cu acest scop. Căci formarea personalităţii nu presupune nici mai mult nici mai puţin decât dezvoltarea optimă a unei fiinţe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa. În nici un caz nu trebuie să uităm ce număr nesfârşit de condiţii trebuie să fie îndeplinite aici. Este nevoie aici de toată viaţa unui om, cu toate aspectele sale biologice, sociale şi psihologice. Personalitatea înseamnă realizarea deplină a specificului înnăscut unei fiinţe vii particulare. Personalitatea este o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a afirmării absolute a fiinţării individuale şi a adaptării celei mai reuşite la ceea ce este universal dat, cu condiţia maximei libertăţi a deciziei proprii. [...]
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, este un ideal de neatins. Dar faptul că e de neatins nu împietează asupra unui ideal, căci idealurile sunt doar călăuze şi niciodată ţeluri. 
După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfăşoare mai întâi pentru a putea fi supusă educaţiei. Iar aici apare deja pericolul. Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu ştim cum şi înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire şi am aflat destule despre natura şi realităţile lumii, pentru a fi, pe bună dreptate, cam neîncrezători. Am fost crescuţi chiar în doctrina creştină a răului originar din natura umană. Dar şi cei care nu mai urmează doctrina creştină sunt în mod firesc neîncrezători şi temători în ceea ce priveşte posibilităţile ce zac în străfundurile lor. Chiar psihologi luminaţi, materialişti, ca Freud ne dau o idee foarte neplăcută despre culisele şi abisurile psihice latente ale naturii umane. [...]
Nimeni nu-şi dezvoltă personalitatea pentru că i-a spus cineva că ar fi folositor sau recomandabil să o facă. Niciodată natura nu s-a lăsat impresionată de recomandări binevoitoare. Natura, chiar şi cea umană, e pusă în mişcare numai de constrângeri care acţionează cauzal. Fără să fie nevoie, nu se schimbă nimic, şi cel mai puţin personalitatea umană. Ea e teribil de conservatoare, ca să nu spunem inertă. Doar cea mai acută nevoie o poate stârni. Astfel nici dezvoltarea personalităţii nu ascultă de nici o dorinţă, de nici o poruncă şi de nici o judecată, ci numai de nevoie; îi trebuie constrângerea motivaţională a destinului interior sau exterior. Orice altă dezvoltare ar fi individualism, tocmai. Şi tocmai de aceea, imputarea individualismului este o insultă trivială, când se ridică împotriva unei dezvoltări fireşti a personalităţii. 
Se spune că "mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi" şi vorba aceasta este mai valabilă aici ca oriunde; căci dezvoltarea personalităţii din substratul ei germinativ până la o totală conştienţă este o binecuvântare şi totodată un blestem: prima ei consecinţă e izolarea conştientă şi inevitabilă a fiinţei individuale de nediferenţierea şi inconştienţa turmei. Asta înseamnă însingurare şi nu există vreun cuvînt mai consolator pentru asta. De asta nu ne scapă nici cea mai reuşită adaptare, nici cea mai perfectă integrare în anturajul dat, nici familia, nici societatea şi nici vreo poziţie bună. Dezvoltare personalităţii este o şansă ce nu poate fi plătită decât scump. Cel care vorbeşte cel mai mult despre dezvoltarea liberă a personalităţii, se gândeşte cel mai puţin la acele consecinţe ce ar putea descuraja deja în sine şi cât se poate de profund, spiritele mai slabe. 
Dezvoltarea personalităţii înseamnă fidelitate faţă de legea proprie.  Pentru cuvântul fidelitate aş vrea să folosesc cuvântul grecesc al Noului Testament, şi anume πίστης, care a fost tradus eronat prin credinţă, când el înseamnă, de fapt, încredere, loialitate plină de încredere. Fidelitatea faţă de legea proprie înseamnă încredere în legea aceasta, înseamnă o stăruinţă plină de loialitate şi o speranţă plină de încredere şi totodată o atitudine de felul celei pe care ar trebui să o aibă omul religios faţă de Dumnezeu. Şi iată că aici devine clar ce dilemă teribilă prin consecinţele sale grave se desprinde din culisele problemei noastre; căci personalitatea nu are cum să se desfăşoare fără să-ţi alegi conştient, printr-o decizie morală conştientă, calea proprie. Nu numai motivaţia cauzală, nevoia, ci şi decizia morală conştientă trebuie să-şi aducă prinosul de forţă procesului dezvoltării personalităţii. Dacă ar lipsi prima, adică nevoia, atunci aşa numita dezvoltare ar fi doar o acrobaţie a voinţei; dacă ar lipsi cea de-a doua, adică decizia conştientă, atunci dezvoltarea s-ar împotmoli într-un stupid automatism inconştient. Dar nu te poţi hotărî moral pentru propria ta cale decât dacă o consideri cea mai bună. Dacă vreo altă cale este considerată mai bună, atunci în locul propriei personalităţi este trăită şi totodată dezvoltată calea aceea.  Celelalte căi sunt convenţiile de natură morală, socială. politică, filozofică şi religioasă. Faptul că aceste convenţii sunt mereu în floare într-o formă sau alta dovedeşte că majoritatea covârşitoare a oamenilor nu-şi aleg calea proprie, ci aleg convenţia şi, ca urmare, nu se dezvoltă ei înşişi, ci dezvoltă o metodă şi totodată ceva colectiv, în detrimentul deplinătăţii proprii. [...] Ea (convenţia) este însă un expedient şi nu este un ideal, nici sub raport etic, nici sub raport religios, deoarece respectarea ei însemnă întotdeauna o renunţare la deplinătatea proprie şi o dezertare în faţa ultimelor consecinţe ale dezvoltării proprii. 
Iniţiativa dezvoltării personalităţii este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatică de la drumul comun, o excentricitate egoistă de eremit, judecând după impresia celui ce o priveşte din exterior. De aceea, nu e de mirare că, dintotdeauna, numai cei puţini au luat-o pe calea acestei stranii aventuri. Dacă ar fi fost cu toţii nişte smintiţi, i-am putea exclude din orizontul interesului nostru ca pe nişte "persoane particulare" din punct de vedere spiritual. Din nefericire însă, personalităţile sunt de regulă eroii legendari ai omenirii, admiraţi, îndrăgiţi, adoraţi, adevăraţi fii de zei cu nume "nemuritoare în veac". Ei sunt adevărata floare şi adevăratul rod, seminţele fecunde ale arborelui umanităţii. Referirea la personalităţile istorice explică îndeajuns de ce formarea personalităţii e un ideal şi de ce imputarea individualismului e o insultă. Măreţia personalităţii istorice nu a constat niciodată din supunerea lor necondiţionată la convenţii, ci dimpotrivă, din salutara lor independenţă de convenţii. Personalităţile s-au ridicat ca nişte piscuri deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi şi metode şi şi-au ales calea proprie. Iar omului obişnuit i -a părut întotdeauna ciudat că o cărare îngustă şi prăpăstioasă ce duce în necunoscut ar fi de preferat căilor bătute, cu ţeluri bine cunoscute. Iată de ce s-a crezut întotdeauna că într-un asemenea om, dacă nu e nebun, sălăsluieşte totuşi un demon sau un zeu; căci miracolul acesta că unul poate să facă altfel decât a făcut dintotdeauna omenirea nu poate fi explicat decât printr-o înzestrare cu forţe demonice sau spirit divin. În definitv, ce altceva ar putea ţine în cumpănă apăsarea întregii omeniri şi a veşnicei obişnuinţe? De aceea au eroii dintotdeauna atribute demonice, în concepţia nordică, aveau ochi de şarpe, alţii aveau un demon al lor, erau vrăjitori sau aleşi ai zeului. Toate aceste atribute, la care s-ar mai putea adăuga felurite altele, arată că pentru omul obişnuit, personalitatea proeminentă este un fenomen supranatural, am putea spune, un fenomen ce nu poate fi explicat decât prin intervenţia unui factor demonic. 
Ce anume determină, până la urmă, un om să-şi aleagă calea proprie şi să se ridice deasupra identităţii cu masele, ca deasupra unor vălătuci de ceaţă? Numai nevoia nu poate fi, pentru că nevoi au mulţi şi ei se refugiază cu toţii în convenţii. Decizia morală nu poate fi, pentru că, de regulă, oamenii se decid pentru convenţii. Dar atunci ce anume înclină cumpăna înspre neobişnuit?
Este ceea ce se numeşte chemare; un factor iraţional care împinge în mod fatal înspre emanciparea din gregaritate şi din căile ei bătătorite. Adevărata personalitate are întotdeauna chemare şi crede în ea, are pistis faţă de ea, ca faţă de divinitate, deşi, cum ar spune omul obişnuit, nu este vorba decât de simţământul unei chemări individuale. Dar această chemare acţionează ca o lege divină, de la care nu poate exista abatere. Faptul că mulţi pier pe calea lor proprie nu înseamnă nimic pentru cel care are chemare. El trebuie să asculte de legea sa proprie, ca şi cum ar fi un demon ce-l îndeamnă pe căi noi, ciudate.  
Cel care are chemare, aude chemarea vocii sale lăuntrice şi e determinat de această chemare. 
Tocmai de aceea spune credinţa populară că are un demon al lui, care îl sfătuieşte şi căruia trebuie să-i îndeplineacă poruncile. [...] 
Să ai chemare înseamnă, ca sens originar, să fii chemat de o voce. Cele mai frumoase exemple de acest fel le găsim în mărturiile profeţilor din Vechiul Testament. Iar faptul că nu e vorba doar de un façon de parler antic e dovedit de mărturiile unor personalităţi istorice ca Goethe sau Napoleon, pentru a aminti doar două exemple apropiate care nu au făcut un secret din faptul că se simţeau chemaţi. 
Dar chemarea sau simţământul chemării nu este în nici un caz prerogativa marilor personalităţi, ci şi a celor mai mici, până la cei mărunţi; doar că pe măsură ce scade mărimea, chemarea devine mai nebuloasă şi mai inconştientă. E ca şi cum vocea demonului interior s-ar trage îndărăt, tot mai departe şi ar vorbi mai rar şi mai nedesluşit. Căci cu cât e mai măruntă personalitatea, cu atât mai nedeterminată şi mai inconştientă devine şi până la urmă se pierde prin nediferenţiere în societate, renunţând astfel la propria sa deplinătate şi dizolvându-se în plenul grupului. Locul vocii lăuntrice e luat atunci de vocea grupului social şi al convenţiilor sociale, iar locul chemării - de necesităţile colective. Dar nu sunt puţini cei cărora li se întâmplă să fie chemaţi de vocea individuală chiar şi în această stare social-inconştientă, fiind astfel imediat diferenţiaţi de ceilalţi şi văzându-se puşi în faţa unei probleme despre care ceilalţi nu ştiu nimic. De cele mai multe ori, e cu neputinţă să explici omului de alături ce s-a întâmplat, deoarece înţelegerea lui e împrejmuită de zidurile celor mai puternice prejudecăţi. "Eşti ca toţi ceilalţi", "aşa ceva nu există" sau dacă există este, fireşte,  "patologic" şi în plus cât se poate de inoportun, e o teribilă aroganţă să pretinzi că aşa ceva ar avea vreo importanţă şi, mai mult, nu e decât psihologie. Tocmai această ultimă obiecţie se bucură în ziua de azi de o foarte mare popularitate. Provine dintr-o stranie subapreciere a psihismului, care e privit, se pare, ca ceva arbitrar, strict personal şi, deci, ca pură deşertăciune şi asta, în mod paradoxal, în ciuda marelui entuziasm pentru psihologie. Inconştientul nu e, totuşi, decât o fantezie! S-a inventat, pur şi simplu, ceva ş.a.m.d. Te simţi ca un magician care face psihismul să apară şi să dispară prin vrăji, dându-i o formă sau alta, după cum îi vine cheful. Sunt negate cele incomode, sunt sublimate cele nedorite, se explică spaimele, se corectează erorile şi la urmă se crede că toate s-au aranjat perfect. Doar că a fost uitat principalul, şi anume că psihismul e doar în mică parte identic cu conştientul şi cu artificiile lui de magician şi în mult mai mare parte este un fapt inconştient, care rămâne tare şi greu ca granitul, imobil şi inaccesibil şi care, plăcându-i legile nebănuite, ne poate răsturna oricând. Giganticile catrastrofe de care suntem noi ameninţaţi acum, nu sunt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Noi suntem în mod înspăimântător ameninţaţi de războaie şi revoluţii, care nu sunt nimic altceva decât epidemii psihice. Se poate întâmpla oricând ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere şi atunci vom avea iar un război mondial sau o revoluţie pustiitoare. Psihismul este o mare putere, care întrece cu mult toate puterile pământului. Iluminismul care a epurat natura şi instituţiile umane de zei, a scăpat din vedere un Zeu al Groazei, care sălăsluieşte în suflet. Frica de Dumnezeu îşi are locul, mai mult ca oriunde, în faţa zdrobitoarei forţe a psihismului. 
Toate acestea sunt totuşi pure abstracţiuni. Oricine ştie că intelectul nostru, cel cu o mie de feţe, poate spune şi aşa şi complet altfel. Dar este totuşi altceva când acel psihism obiectiv, tare ca granitul şi greu ca plumbul iese în calea individului, ca trăire interioară, şi-i spune cu voce desluşită: "Aşa este şi aşa a fost să fie". Atunci individul se simte decis, exact ca grupul social când e vorba de război, revoluţie sau altă himeră. Nu degeaba strigă tocmai epoca noastră după personalitatea salvatoare, adică după cel care se distinge sustrăgându-se atotputerniciei colectivului şi se eliberează astfel, sufleteşte cel puţin, şi aprinde pentru ceilalţi un far dătător de speranţe care vesteşte că măcar unuia i-a reuşit să scape de fatala identitate cu sufletul colectiv. Căci grupul nu are, din pricina inconştienţei sale, libertate de decizie, dept care psihismul lucrează în el ca o lege neînfrântă a naturii. Şi  atunci evenimentele încep să se înlănţuie cauzal şi cursul lor nu mai poate fi oprit decât de o catastrofă. Ori de câte ori simte pericolul psihismului, poporul tânjeşte după un eoru, după un învingător de balauri şi de aceea strigă după o personalitate. 
Dar ce are de-a face personalitatea individuală cu nevoia celor mulţi? În primul rând, face oricum parte din popor ca întreg şi e la fel  de expus ca toţi ceilalţi forţei ce pune în mişcare întregul. Singurul lucru prin care se deosebeşte de ceilalţi este chemarea sa. Este chemat de acel psihism atotputernic şi a toate stăpânitor, care e nevoia poporului său. Dacă ascultă vocea, e distins şi izolat, pentru că a decis să urmeze legea ce i s-a impus lăuntric. Toate chemările vor deveni "legea lui proprie". El însuşi ştie foarte bine şi trebuie să ştie bine că asta este de fapt legea în genere, chemarea în genere, la fel de puţin a sa proprie ca leul care îl răpune, deşi acesta e totuşi, fără îndoială, leul care îl ucide pe el şi nu vreun alt leu. Numai în acest sens poate vorbi de chemarea sa, de legea sa. 
Deja prin hotărârea de a pune calea sa proprie mai presus de altă cale, el şi-a îndeplinit în mare parte misiunea izbăvitoare pentru care a fost chemat. A anulat, pentru sine însuşi, valabilitatea tuturor căilor celorlalte. A pus legea sa mai presus de toate convenţiile şi şi-a înlăturat astfel din drum tot ceea ce marele pericol nu numai că nu împiedică, ci aduce chiar cu sine. Căci convenţiile în sine sunt mecanisme neînsufleţite, care nu pot niciodată surprinde decât aspectele de pură rutină ale vieţii. Viaţa creatoare transcende mereu convenţia. Aşa se face că atunci când rutina vieţii, sub forma convenţiilor tradiţionale, predomină, trebuie să urmeze o izbucnire a forţelor creatoare. Această izbucnire nu este însă catastrofală decât ca fenomen de masă şi niciodată în individul care se supune în mod conştient acestor forţe superioare şi îşi pune toată priceperea în slujba lor. Mecanismul convenţiei îi ţine pe oameni în inconştienţă, pentru ca ei să poată umbla ca sălbăticiunile, pe vechile lor cărări, fără să aibă nevoie să ia decizii conştiente. Până şi în cazul celor mai bune convenţii, acest efect imprevizibil este de neevitat, dar reprezintă totuşi un pericol îngrozitor. Pentru că, de îndată ce intervin situaţii noi, neprevăzute de vechile convenţii, la omul ţinut în inconştienţă se instalează, ca la animal, panica, cu toate urmările ei imprevizibile. 
Dar o personalitate nu se lasă cuprinsă de panica celui abia trezit la realitate, pentru că a depăşit deja momentul groazei. S-a copt pentru schimbarea vremurilor şi este, fără s-o ştie şi fără s-o vrea, călăuză. 
Sigur că toţi oamenii sunt egali între ei, căci altfel nu ar putea fi supuşi aceloraşi iluzii, iar substratul sufletesc pe care se întemeiază conştiinţa individuală este desigur pretutindeni acelaşi, căci altfel oamenii nu s-ar putea înţelege între ei. Astfel încât, nici în acest sens personalitatea şi alcătuirea sa psihică caracteristică nu sunt ceva unic şi irepetabil în felul lor. Unică în felul ei este numai individualitatea personalităţii, ca orice altă individualitate. Nu este prerogativa absolută a omului genial să devină o personalitate. Ba mai mult, el poate să fie genial fără să aibă sau fără să fie o personalitate. Întrucât fiecare individ are legea vieţii sale, înnăscută lui, fiecare are, teoretic, posibilitatea să urmeze înainte de toate, această lege şi să devină astfel o personalitate, adică să-şi atingă deplinătatea. Dar cum viul există numai sub forma unităţilor vii, adică a indivizilor, legea vieţii tinde întotdeauna, până la urmă spre o viaţă trăită individual. Deşi psihismul obiectiv, pe care, în fond, nu-l putem gândi altfel decât ca pe un dat universal şi uniform, constituie o premiză psihică identică pentru toţi oamenii, el trebuie, de îndată ce vrea să se manifeste, să se individueze, căci nu are nici o altă cale de ales decât cea a exprimării printr-un individ particular. Dacă se întâmplă totuşi să se înstăpânească pe un grup, atunci duce în mod inevitabil la o catastrofă şi asta pentru simplul motiv că a acţionat exclusiv inconştient, neasimilat de nici un conştient şi s-a impus tuturor condiţiile celorlalte, anterior existente, ale vieţii.
Numai cel ce poate spune da, în mod conştient, puterii chemării lăuntrice cu care e confruntat, devine o personalitate; cel care i se supune pur şi simplu, e prins în cursul orb al evenimentelor şi nimicit. Măreţia de izbăvitor a oricărei personalităţi adevărate stă tocmai în faptul că se jertfeşte printr-o decizie liber consimţită chemării sale şi că traduce conştient în realitatea sa individuală tocmai acel lucru care, trăit în grup în mod inconştient, n-ar duce decât la nenorocire. 
Istoria ne-a păstrat un exemplu dintre cele mai strălucite pentru viaţa şi rostul unei personalităţi, prin viaţa lui Cristos. Cultul roman al cezarului, care nu-l privea numai pe împărat, ci pe fiecare roman în parte şi-a găsit contrapartea în creştinism, care, în treacăt fie spus, a fost singura religie cu adevărat urmată de romani. Ori de câte ori cultul cezarului şi creştinismului s-au confruntat reciproc, opoziţia lor a devenit vădită. Dar după cum ştim din evanghelii şi anume din referirile la evoluţia psihică a personalităţii lui Isus, opoziţia aceasta a jucat un rol hotărâtor chiar şi în sufletul fondatorului religiei creştine. Episodul ispitirii ne arată clar ce fel de putere psihică a avut de înfruntat Isus: cel care l-a dus serios în ispită în pustie a fost demonul puterii, caracteristic psihologiei acelor vremuri. Acest demon era psihismul obiectiv care ţinea ca sub o vrajă toate popoarele Imperiului Roman; de aceea a şi promis lui Isus toate împărăţiile pământului, ca şi când ar fi vrut să facă din el un adevărat cezar. Urmându-şi vocea lăuntrică, chemarea şi menirea, Isus s-a expus de bună voie atacului himerei imperialiste care-i însufleţea pe toţi - învingători şi învinşi. A cunoscut astfel natura psihismului obiectiv care adusese întreaga lume într-o stare suferindă şi provocase acel dor de mântuire ce-şi găsea expresia şi la poeţii păgâni. Acest atac psihic, pe care l-a lăsat în mod conştient să acţioneze asupră-i, nu l-a reprimat şi nici nu s-a lăsat reprimat de el, ci l-a asimilat. Şi aşa, din cezarul stăpânitor al lumii a luat naştere o regalitate spirituală, iar din imperiul roman - o împărăţie universală, nelumească a lui Dumnezeu.Cum întreg poporul iudeu aştepta drept mesia un erou cu puteri imperialiste şi forţă politică, Cristos şi-a îndeplinit chemarea mesianică mai mult pentru lumea romană decât pentru naţiunea sa, relevând omenirii vechiul adevăr că acolo unde e stăpână puterea, nu există iubire, iar acolo unde e stăpână iubirea, nici o putere nu rezistă. Religia iubirii era o replică psihologică perfectă la demonia romană a puterii. 
Exemplul lui Cristos ilustrează cel mai bine, cred, afirmaţiile mele abstracte de mai sus. Această viaţă, după toate aparenţele unică în felul ei, a devenit un simbol sfânt tocmai pentru că e prototipul psihologic al singurei vieţi ce are sens, în speţă al unei vieţi ce năzuieşte spre realizarea individuală, adică absolută şi necondiţionată a propriei sale legi caracteristice. În acest sens, putem exclama ca Tertulian: "Anima naturaliter cristiana!" adică "Sufletul, prin natura sa, e creştin".
Zeificarea lui Isus, precum şi a lui Budha, nu sunt surprinzătoare, ci sunt dovezi concludente ale enormei preţuiri ce o acordă omenirea acestor eroi şi totodată idealului formării personalităţii. Când se spune că preponderenţa oarbă şi distrugătoare a puterilor colective absurde ar fi alungat acum în planul al doilea idealul personalităţii, este vorba doar de o revoltă trecătoare împotriva puterii covârşitoare a istoriei. Dacă prin tendinţele revoluţionare, anistorice şi deci aculturale ale noii generaţii, tradiţia va fi în suficientă măsură distrusă, atunci se vor căuta şi se vor găsi iarăşi eroi. Până şi bolşevismul, care nu lasă nimic de dorit ca radicalism, l-a îmbălsămat pe Lenin şi a făcut din Karl Marx un mântuitor. Idealul personalităţii este o trebuinţă imprescriptibilă a sufletului omenesc, cu atât mai fanatic susţinută, cu cât mai nepotrivit e fundamentată. Da, chiar cultul cezarului a fost un cult al personalităţii prost înţeles, iar protestantismul modern, a cărui teologie critică a împuţinat tot mai mult divinitatea lui Cristos, şi-a găsit un ultim refugiu tocmai în personalitatea lui Isus.
Da, ceva mare şi tainic înconjură ceea ce se numeşte personalitate. Tot ce se poate spune despre ea este, în mod ciudat, mereu nesatisfăcător şi inadecvat, iar discuţia e mereu ameninţată de pericolul de a se pierde într-o vorbărie pe cât de exaltată, pe atât de goală de sens. Însuşi conceptul de personalitate este, în limbajul comun, un cuvânt atât de vag şi de prost definit, încât abia dacă s-ar găsi două minţi care să-i dea acelaşi înţeles. Când propun aici un anumit mod de a-l înţelege, nu-mi închipui că ar fi spus astfel ultimul cuvânt. Aş privi mai degrabă tot ce am spus aici doar ca pe o încercare de a aproxima problema personalităţii, fără pretenţia de a o şi rezolva. De fapt, aş concepe încercarea mea mai curând ca pe o descriere a problemei psihologice a personalităţii. Mijloacele obişnuite ale psihologiei şi paleta sa de culori dau greş puţin aici, exact ca în cazul problemei omului genial sau creator.[...] 
Problema pare să tindă aici într-o zonă extraumană, pentru care s-a folosit întotdeauna un nume de zeu. După cum s-a văzut, a trebuit să pomenesc şi eu vocea lăuntrică, chemarea, menirea şi să o definesc ca pe un puternic psihism obiectiv, spre a o caracteriza aşa cum acţionează în personalitatea în devenire şi aşa cum apare şi în mod subiectiv, câteodată. Mefisto nu este personificat în Faust doar pentru că se obţine astfel un efect scenic sau dramatic mai mare decât dacă Faust s-ar moraliza singur sau şi-ar invoca singur diavolul. Primele cuvinte din Închinare: "Vă apropiaţi din nou, figuri şovăitoare", sunt mai mult decât un efect estetic. Sunt, ca şi concretismul diavolului, o mărturie a obiectivităţii trăirii psihice, o declaraţie timidă a faptului că aşa a fost şi nu din dorinţe, temeri, sau păreri subiective, ci oarecum de la sine. Sigur, numai un nătărău s-ar putea gândi la fantome, dar de sub suprafaţa conştienţei diurne raţionale pare să pândească pretutindeni ceva de genul unui nătărău primitiv. De aici veşnica îndioală dacă psihicul aparent obiectiv este într-adevăr obiectiv sau dacă nu e până la urmă o închipuire. Dar se pune atunci, imediat, problema: mi-am închipuit oare intenţionat aşa ceva sau mi-a fost în-chipuit? E o problemă similară cu cea a neuroticului care suferă de un carcinom închipuit. El ştie şi i s-a spus de nenumărate ori că e vorba de o închipuire şi vine să mă întrebe timid: "Da, dar cum se face totuşi că îmi închipui aşa ceva? Doar nu o vreau." Iar răspunsul este următorul: ideea carcinomului i s-a în-chipuit lui, fără ca el să o fi permis sau să o fi ştiut dinainte. La baza acestui proces stă faptul că în inconştientul lui are loc o creştere, o "proliferare" pe care nu şi-o poate conştientiza. El e înfricoşat de această activitate. Cum este însă pe deplin convins că în interiorul sufletului său nu poate să fie totuşi nimic despre care el să nu ştie, e nevoit să coreleze această frică tocmai cu un carcinomorganic, chiar dacă ştie că acesta nu există. Iar dacă i s-ar face totuşi frică de carcinom, oricum o sută de medici l-ar asigura că frica îi este complet neîntemeiată. Aşa încât, nevroza este un refigiu din faţa activităţii lăuntrice obiective a sufletului sau o încercare cam scump plătită de a se sustrage vocii lăuntrice şi totodată chemării. Căci "proliferarea" aceasta este acea activitate obiectivă , independentă de orice liber arbitru conştient, a sufletului, care ar vrea să vorbească, prin vocea lăuntrică, conştientului, spre a călăuzi omul spre deplinătatea sa. În spatele răstălmăcirii neurotice se ascunde chemarea, destinul şi devenirea personalităţii, realizarea deplină a voinţei de a trăi înnăscute individului.
În măsura în care, infidel propriei sale legi, omul nu devine o personalitate, el îşi pierde rostul vieţii. Din fericire însă, marii majorităţi a oamenilor, prea buna şi prea răbdătoarea natură nu le-a adus pe buze întrebarea fatală privind rostul vieţii. Iar unde nimini nu întreabă, nimeni nu trebuie să răspundă. [...]
Deoarece nevroza este o tulburare de creştere a personalităţii, noi, medicii psihiatri, suntem constrânşi chiar prin cerinţele meseriei să ne ocupăm de problema, aparent îndepărtată, a personalităţii şi a vocii lăuntrice. În psihoterapia practică, aceste fapte psihice, de altfel atât de vagi şi atât de des degenerate în frazeologie, se ivesc din obscuritatea necunoaşterii şi se aproprie de domeniul vizibilului. Totuşi acest lucru se întâmplă extrem de rar în mod spontan, ca la profeţii Vechiului Testament; de regulă, aceste stări psihice care provoacă tulburarea nu pot fi conştientizate decât cu foarte multă trudă. Dar conţinuturile ce ies atunci la lumină corespund perfect "vocii lăuntrice" şi constituie chemarea destinului care, preluată şi integrată de conştient, aduce cu sine dezvoltarea personalităţii. 
Aşa cum efectul social al marii personalităţi este unul eliberator, izbăvitor, reformator şi tămăduitor, aşa şi naşterea propriei personalităţi are un efect salutar asupra individului. E ca şi cum un curent pierdut pe un braţ lăturalnic înmlăştinat şi-ar fi regăsit brusc matca sau ca şi cum piatra care zăcea pe o sămânţă încolţită ar fi foszt dată la o parte pentru ca vlăstarul să poată purcede la creşterea sa firească. 
Vocea lăuntrică este vocea unei vieţi mai pline, a unui conştient mai larg, mai cuprinzător. Tocmai de aceea coincide, în sens mitologic, naşterea eroului sau renaşterea simbolică cu răsăritul soarelui, pentru că devenirea personalităţii este echivalentă cu o sporire a conştienţei. Din acelaşi motiv sunt înzestraţi cei mai mulţi eroi cu atribute solare, iar momentul naşterii marii lor personalităţi este numit iluminare. 
Frica de vocea lăuntrică, resimţită de majoritatea oamenilor normali nu e aşa de copilărească cum îşi închipuie unii. Conţinuturile cu care e confruntat conştientul, în îngrădirea lui, nu sunt nicidecum inofensive, după cum arată exemplul clasic al creştinismului sau trăirea mana, la fel de semnificativă, din legenda lui Budha, ci reprezintă de regulă tocmai pericolul care este specific individului în cauză. Vocea lăuntrică vine să ne aducă ceva ce nu e bun, ba chiar rău. Şi aşa şi trebuie să fie, în primul rând pentru că nu suntem atât de inconştienţi de virtuţiile noastre ca de viciile noastre şi apoi pentru că de cele bune suferim mai puţin decât de cele rele. Vocea lăuntrică aduce conştientului acel lucru de care suferă întregul, adică poporul căruia îi aparţinem sau omenirea din care facem parte. Dar prezintă răul acesta într-o formă individuală, astfel încât la început s-ar zice că tot acest rău ar fi doar o particualaritate a caracterului individual. Vocea lăuntrică vine să ne prezinte răul într-un mod profund ispititor spre a ne determina să-i sucombăm. Dacă nu i ne supunem în parte, atunci nimic din acest rău nu intră, aparent în noi şi atunci nici nu poate avea loc vreo înnoire sau vreo mântuire. (Numesc răul vocii lăuntrice "aparent", ceea ce sună prea optimist). Dacă eu-l se supune complet vocii lăuntrice, atunci conţinuturile sale acţionează ca tot atâţia diavoli, adică urmează o catastrofă. Dar dacă eu-l se supune numai în parte şi izbuteşte, prin stăpânire de sine,  să nu se lase complet înghiţit, atunci poate asimila vocea şi atunci se dovedeşte că răul era doar un rău părelnic, în realitate însă un aducător de mântuire şi iluminare. 
Caracterul vocii lăuntrice este "luciferic" în sensul cel mai propriu şi mai strict al cuvântului şi de aceea pune omul în faţa unor decizii morale ultime, fără de care el nu ar putea ajunge nicicând la conştienţă şi nu ar căpăta nicicând personalitate. În vocea lăuntrică se amestecă adesea indecelabil mizerabilul cu sublimul, supremul bine cu supremul rău, adevărul adevărat cu minciuna sfruntată, stârnind un abis de rătăciri, amăgiri, disperări. 
Este, fireşte, ridicol să învinuieşti vocea prea bunei şi prea distrugătoarei naturi de răutate. Când ni se pare mai degrabă rea, asta provine, în esenţă, din vechiul adevăr că binele e întotdeauna duşmanul mai binelui. Am fi desigur smintiţi dacă nu ne-am ţine de binele tradiţional, atâta timp cât mai e cu putinţă. Dar după cum spune Faust:

Când binele nu reuşeşte în lume,

Mai binele-i minciună şi miraj.

Dar un bine nu e, din păcate, veşnic bine, căci altfel nu ar mai exista mai bine. Când e să vină mai binele, binele trebuie să se dea la o parte. De aceea spunea Meister Eckhart: "Dumnezeu nu e bun pentru că atunci ar putea fi şi mai bun."
Există, de aceea, epoci în istoria universală când un bine trebuie să se dea la o parte şi, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întâi ca rău. Propoziţia tocmai enunţată arată cât de periculos este fie şi să te atingi doar de această problemă; căci ce lesne se poate insinua răul când se spune, pur şi simplu că el ar fi mai binele potenţial! Problematica vocii lăuntrice e plină de curse şi capcane. Un teren primejdios, alunecos, deopotrivă de primejdios şi de amăgitor ca viaţa însăşi, când renunţi la balustrade. Dar cel care nu e în stare să-şi piardă viaţa, nici nu o va câştiga. Naşterea şi viaţa eroului sunt mereu ameninţate. Şerpii Herei care-l ameninţau pe copilulHeracle, Python care voia să zădărnicească naşterea lui Apollo, zeu al luminii, uciderea pruncilor din Betleem sunt tot atâtea exemple tipice. Devenirea personalităţii e un act temerar şi e tragic că tocmai demonul vocii lăuntrice reprezintă cel mai mare pericol şi totodată ajutorul ce ne e strict necesar. E tragic, dar e logic. E firesc să fie aşa. 
Mai putem lua atunci în nume de rău omenirii şi tuturor păstorilor binevoitori ai turmei şi taţilor grijulii ai cetelor de copii dacă ridică ziduri protectoare, expun icoane eficace şi recomandă căi accesibile, care şerpuiesc prin prăpăstii?
Până la urmă, tot eroul, călăuza şi mântuitorul e cel care descoperă noua cale spre o mai mare siguranţă. Le-am putea lăsa pe toate în vechea lor matcă, desigur, dacă această nouă cale nu s-ar cere necondiţionat descoperită şi dacă omenirea n-ar rătăci, supusă tuturor plăgilor Egiptului, până când noua cale nu e aflată. Calea nedescoperită din noi e ca o fiinţă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numeşte "Tao" şi o compară cu un curs de apă care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său. A fi în Tao înseamn desăvârşire, deplinătate, chemare împlinită, început şi sfârşit, şi realizare totală a sensului existenţial înăscut lucrurilor. Personalitatea e Tao." Carl Gustav Jung
Despre formarea personalităţii - Puterea sufletului III- antologie, texte alese şi traduse din limba germană de dr. Suzana Holan