feministe & misogini

Ieşirea din matrix este evadarea către interior, către împărăţia cerurilor din tine. Lucrul acesta a devenit evident pentru mine astăzi când, pentru a nu ştiu câta oară, am conştientizat şi simţit profunda lipsă de sens care animă realitatea exterioară. Sensul îl găseşti doar în interior.

să cântăreşti între o bârfă sau alta, între o calomnie sau alta, între o aparenţă sau alta; să nu încerci niciodată să mergi dincolo de aparenţe; să-ţi investeşti energia în producerea de aparenţe, să te lupţi pentru ele, să crezi în ele ...

Îmi doresc să fiu iertată pentru tot răul pe care l-am făcut cu ştiinţă ori fără ştiinţă;  mai ales pentru răul făcut cu ştiinţă pe motiv că "nu mi-am dat seama", "n-am ştiut", n-am putut să-mi depăşesc comoditatea ori slăbiciunea;  aroganţa ori egoismul; pentru că mi-a fost frică să ies din tipar, pentru că nu am încredere în mine etc. Mă rog pentru iertarea mea şi mintea-mi fuge către ideea de desăvârşire. Îmi doresc să fiu desăvârşită, dar nu desăvârşirea ce şi-o imaginează omul, vreau acea desăvârşire care nu are nimic lumesc în ea, desăvârşirea desăvărşită care mă scoate din lumea aceasta. Mă fascinează ideea unei astfel de desăvârşiri şi-L rog pe Domnul să mă desăvârşească în felul ăsta. După un timp înţeleg că la nivel fundamental sunt desăvârşită. La nivel fundamental toţi oamenii sunt desăvârşiţi. Natura, ori Dumnezeu, ne-au făcut desăvârşiţi. Din punctul Domnului de vedere, omul este perfect - făcut după chipul şi asemănărea Sa, chiar dacă încă nu şi-a...

Există o "iubire" trăită cu simţurile - aceasta-i ca o împreunare între două dobitoace; din ea se nasc: promiscuitatea, perversiunile, deviaţiile, incestul, violul. Există  o iubire trăită cu mintea - este iubirea posesivă; din ea se nasc îngrădirile, condiţionările, geloziile; aduce frustrări, crează culpabilităţi, senzaţia de sufocare, necesitatea evadării. Există o iubire trăită cu inima - este iubirea oarbă, nebuloasă, necontrolată, a gesturilor nebuneşti. Există o iubire trăită cu mintea în inimă - este o iubire aşezată, temeinică, iertătoare, ocrotitoare, care sprijină, nu părăseşte niciodată. Aduce cu sine bucurie stabilă şi înţelepciune; ea bucură sufletul din care izvorăşte dar şi sufletul celui care gustă din ea. Primele trei iubiri demolează omul, cea de-a patra îl zideşte.

A fi sincer cu tine însuți  nu înseamnă a admite formal lucruri mai puțin plăcute despre tine. Adevărata sinceritatea cu tine însuți scoate la lumina conștientului acele energii și condiționări care generează în tine lucruri mai puțin plăcute. Asupra acestora trebuie să veghezi, căci altfel ele pun stăpânire pe conștientul tău, transformându-l în instrumentul lor. Nu trebuie să te lupți cu ele, veghează-le doar! Vezi-le doar și vei constata, după un timp, că nu mai au nici o forță asupra ta!

Destinul omului este dirijat în aşa fel încât profitul pentru spirit să fie maxim.

Amadeus. Geniul şi mediocritatea. Geniul trăind în harul său divin ... mediocritatea trăind în ego; Geniul dăruindu-se harului ... mediocritatea cerând pentru satisfacţia egoului; De ce Domnul n-a binecuvântat mediocritatea cu har? Pentru că la har ajungi doar părăsindu-ţi egoul. Harul era acolo. Mediocritatea trebuia doar să părăsească egoul pentru a se dărui harului.

Omul incapabil să "integreze" ce se naşte în mintea lui va sfârşi prin a fi controlat de ceea ce se naşte în mintea lui.

Cea mai limpede explicaţie a "sacralizării" o găsim în Cartea înţelepciunii lui Solomon. Acolo, în capitolele 14 - 15, ni se explică cum, prin acordarea de atenţie, grijă, respect unui obiect oarecare, noi facem ca acel obiect să devină sacru pentru noi. Nu contează ce obiect! O pictură, o poză, o bucată de lemn cioplită frumos, nişte lut, cum este exemplificat în Biblie; o sticlă de coca-cola cum zice J. Khrisnamurti; un vibrator, un pantof, un instrument muzical, etc - orice obiect poate fi sacralizat. A sacraliza un obiect în felul acesta înseamnă a învesti obiectul respectiv cu puteri asupra ta: puterea de a-ţi crea condiţionări, sentimente de datorie, de culpabilitate, de a genera superstiţii, chiar aşteptări legate de el - evident aşteptări deşarte, căci cum ar putea obiectul să-ţi satisfacă vreo cerere? Ce-i mai logic? Să venerăm o icoană, un altar, o construcţie făcută de mâna omului, ori să venerăm ceea ce însuşi Dumnezeu a făcut - templul nostru interior, împărăţia...

E superior nu acela care crede că n-are defecte/vicii/păcate, ci acela care poate să şi le vadă. Şi are mai multă linişte acela care poate să-şi recunoască defectele decât acela care-i mereu nevoit să mintă pentru ele. Dacă vrei să scapi de defecte, pune-le, de câte ori se arată, sub lupa conştientului tău. Atât!  Nu te lupta cu ele!  Priveşte-le fără patimă! Le vei goli de energie. 

Sunt foarte mulţi aceia care nu sesizează nici o diferenţă între starea de conştienţă din timpul unei reprize de bârfă  şi starea de conştienţă din timpul în care omul se înfrânează să bârfească, spre exemplu. Cele două stări diferă esenţial din punct de vedere calitativ.  În momentul în care  emitem o bârfă, critică, ironie, vulgaritate, răutate de orice fel,  dăm curs unei pulsiuni sau energii venite din inconştientul nostru. Astfel, conştienţa din timpul bârfei este o conştienţă pasivă, care lasă energia unei pulsiuni inconştiente să iasă la suprafaţă aşa cum este ea. În momentul în care alegem să ne abţinem de la actul de a bârfi, critica, ironiza, etc., în chiar momentul acela, conştientul nostru devine activ. A cântări este un exerciţiu al conştientului nostru. Dacă ne exersăm adevărata conştienţă de fiecare dată când spunem sau facem ceva, aceasta se va dezvolta şi se va extinde spre teritoriile psihice care se află încă sub sfera de influenţă a întuneca...

A te lăsa în seama pilotului automat înseamnă a lăsa energiile inconştientului să se exprime liber, sau aproape liber, în realitatea exterioară. Majoritatea oamenilor cam asta fac în stare de veghe: lasă energiile inconştientului să iasă la suprafaţă şi se exprime liber, aproape nefiltrate, în realitatea lor exterioară. Starea de veghe le este dominată de acest flux al energiilor inconştientului către lumea exterioară. Conştientul lor se confundă cu acest flux şi se identifică cu el. Despre un astfel de conştient se poate spune că este un conştient pasiv, care doarme.    Uneori conştientul "scapă" din identificare şi asistă ca martor la derularea fluxului energiilor inconştiente. Acesta este un conştient care începe să se trezească . Văzând fluxul energiilor venite din inconştient, el poate să le cunoască. Cunoscându-le, conştientul se eliberează de sub puterea lor de seducţie, restabilind o ierarhie firească în dimensiunea spirituală. Inconştientul este, prin natura lu...

În cea mai mare parte a timpului, comportamentul ne este determinat şi condus de activitatea automată a inconştientului şi a subconştientului şi prea puţin de raţiuni conştiente, coerente, ori de liberul arbitru. Din această cauză se poate spune  că trăim, în general, pe pilot automat. Pilotul automat are la bază un set de programe genetice care determină şi modulează activitatea fiziologică, biochimică, dar şi comportamentul şi activitatea psihică. Aceste programe sunt activate, actualizate şi ajustate în primii ani ai copilăriei în funcţie de mediul socio-cultural în care creşte şi se dezvoltă copilul. Pe măsură ce copilul creşte, ele îşi consolidează particulariltăţile, devenind adevărate scenarii de viaţă care se derulează automat până la moarte. Pilotul automat îşi are propria logică, reglată hormonal, care ascultă de interesul genelor în virtutea cărora există şi funcţionează. Raţiunile sale sunt subiective şi egoiste, urmărind propriul succes în lupta pentru existenţă, ...

E mai greu să nu iubeşti în loc să iubeşti; mai greu să nu ierţi în loc să ierţi; mai greu să nu ai curaj, mai greu să nu ai cuvant ... E mai greu să ţii în viaţă un ego în loc să-l laşi să moară. Când moare un ego, un dumnezeu  se naşte.

Dumnezeul din fiecare trăieşte prin fiecare experienţa pe care fiecare i-o oferă prin identificare! Prin fiecare identificare cu ceva noi oferim divinului din noi experienţa acelui ceva. Prin identificare, divinul din noi poate să trăiască experienţa egoului ori a lipsei egoului, a iubirii ori a lipsei iubirii, a virtuţii ori a promiscuităţii, a binelui ori a răului, a curajului sau a laşităţii, a sincerităţii sau a minciunii, etc.

Identificarea totală dă realitate, face să pară real şi autentic conţinutul minţii cu care te identifici. Ceea ce ţi se pare atât de real nu e de fapt decât o iluzie, n-ar exista dacă tu nu te-ai identifica total cu acel continut. Poţi să rămâi în acea realitate câtă vreme doreşti, dar realitatea aceea interferă cu realitatea altuia şi a altuia, şi a altuia ... Poţi, de asemenea, să alegi să te identifici cu alt conţinut, schimbându-ţi astfel realitatea. În momentul în care încetezi să te mai identifici cu ceva, rămâi în sursa ta.

Frica, ruşinea, culpabilitatea, lăcomia, etc. sunt stări interioare, un fel de spaţii psihice în care am înghesuit de-a lungul timpului tot felul de experienţe-imagini asociate cu emoţii. Cu cât am înghesuit mai mult într-un spaţiu, cu atât emoţia asociată spaţiului respectiv devine mai consistentă. Totalitatea acestor spaţii psihice formează realitatea egoului nostru.  Când ţi-e frică, conştientul tău s-a identificat total cu conţinutul unui spaţiu psihic. Când ţi-e ruşine, conştientul s-a identificat total cu conţinutul altui spaţiu. Când simţi frustrare, conştientul s-a identificat total cu alt conţinut. Conştientul poate să fie martorul unui conţinut emoţional dintr-un spaţiu psihic sau se poate identifica total cu acel conţinut.  Starea de identificare este o înlănţuire a divinului de către ne-divin.  Identificarea este înlesnită de emoţii, sentimente, neştiinţă.

Să trăieşti ştiind că ai o stea. Şă trăieşti crezând în ea. Nu crede în destinul comun al omenirii, al poporului, al vreunei comunităti. Doar cei care cred în destinul comun împărtăşesc destinul comun.  Nu te lăsa copleşit de ce se întâmplă în jurul tău! Steaua ta poate să învingă destinul comun. 

Distanţa de la om la animal este mult mai mică decât distanţa de la animal la om, de aceea omul trebuie să străduiască în permanenţă să se ridice la statutul la care natura şi Dumnezeu l-au ridicat.

Singurul efort pe care Domnul l-a cerut omului -după căderea din rai- este efortul cunoaşterii. De ce? Cunoaşterea risipeşte îndoieli, emoţii, intenţii şi acţiuni greşite, dăunătoare; risipeşte dogme fanteziste, superstiţii care limitează, etc. Ea este eliberatoare în cel mai înalt grad. Nu este nimic peste puterile omului în căutarea cunoaşterii, nimic nerealist, nimic nebunesc. Să suferi bâjbâind în întunericul necunoaşterii nu are nimic măreţ, virtuos, divin în sine. Virtuos şi măreţ e doar efortul pe care trebuie să-l faci pentru a te ridica din acest întuneric. Abia prin acest efort omul se ridică la statutul de om şi abia de aici încolo el poate să devină divin, asemeni Domnului său. Darul cunoaşterii este unul care se obţine greu şi se pierde uşor. Cunoaşterea moare repede dacă n-ai grijă de ea. Ea este vie doar pentru conştient şi este menţinută vie printr-o permanentă  trăire conştientă a sa.